Cu ceva ani în urmă am descoperit o lucrare extrem de interesantă elaborată de către Bruno Ștefan intitulată ”Istoria si reforma inchisorilor romanesti” și publicată în anul 2006 pe care o recomand cu căldură tuturor celor care alegându-și din vocație cariera de penitenciariști sunt interesați și de puțină istorie instituțională!
De altfel, nu ar strica deloc ca, în instituțiile de învățământ în care se pregătesc viitorii agenți și ofițeri, să se acorde mai mult timp și interes pentru studierea istoriei sistemului penitenciar românesc!
Lăsând la o parte, pentru moment, subiectele referitoare la salarii, pensii etc, redăm astăzi un scurt fragment care ar putea reprezenta începutul ”legiferării” sistemului sancționator penal!
” (…) Până în 1646, în Moldova şi 1652, în Muntenia, date la care au apărut pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, nu a existat o legislaţie a pedepselor, închisorile funcţionând independent de orice sistem juridic, după obiceiul pământului, organizarea lor nefiind reglementată de nici o lege, în fapt fiind lăsate la discreţia autorităţilor care le gestionau. Ele erau adesea nişte gropi sub pământ (de aici şi denumirea de gropniţe sau grosuri) sau beciuri ale conacelor, fiind şi locurile de executare a unor tipuri de schingiuiri şi torturări. Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, colecţii de texte din canoanele împărăteşti, constituie primele legislaţii penale româneşti, în care principalele pedepse prescrise au fost:
– scoaterea ochilor, pentru cel care goneşte un păzitor de vite şi pentru cel ce
fură a treia oară;
– tăierea mâinilor, pentru cel care taie via sau pomii vecinilor, care pune foc
la un grajd sau magazie, care dărâmă casa sau grajdul altora, pentru paricid (care
este apoi ucis);
– tăierea în bucăţi a cadavrului paricidului;
– însemnarea la nas a celui care fură a doua oară lucruri de mică valoare, a
hoţului din biserici, a mamei care îşi prostituează fiica;
– arderea de viu a celui care pune foc la o casă, a slugii care fură femeia sau
fiica stăpânilor;
– arderea cadavrelor falsificatorilor de monezi şi a sodomiştilor;
– plimbarea goi şi bătaia în public a bigamilor, a hoţilor la prima greşeală,
a săracilor care seduc fecioare, a bărbaţilor care îşi prostituează soţia, a
suduitorilor;
– legarea de cozile cailor a slugii care vinde pe feciorul sau robul altuia şi a
paricidului;
– spânzurătoarea, pentru cel ce dă drumul noaptea din grajd oilor şi acestea
sunt mâncate de fiare, pentru cel ce a comis mai multe tâlhării, care a furat a treia
oară, a slugii care a furat a doua oară de la stăpân, a ucigaşilor, răpitorilor de
fecioare şi de femei cinstite, seducătorii la a treia înfăptuire, incestuoşii;
– tăierea capului, pentru cel care a cheltuit banii pe care trebuia să-i predea,
perceptori de taxe ilegale, falsificatori de monedă, sodomişti, bărbaţi care îşi
prostituează fiica şi soţia, ori care ţin casă de toleranţă, îndemnători la lepădare de
călugărie, suduitori faţă de domnie, atentatori la viaţa înalţilor dregători;
– munca în mine, pentru boierul recidivist în tâlhărie, pentru cel care a furat
prima oară la drumul mare, pentru boierul care vinde fiul sau robul cuiva, pentru
bigami, suduitori;
– surghiunul, pentru boierul care a rănit pe cineva pentru a-l fura, vameşul
corupt;
– bătaia, pentru cel care fură animale, unelte agricole, recolte, care intră cu
vitele în ogorul altuia, umblă cu măsuri false, otrăveşte câine ciobănesc, seduce
fecioară;
– cazna, pentru a descoperi furturi, omoruri, otrăviri, complicităţi;
– ruşinarea, pentru suduitor, sodomist, defăimător, cel care s-a lepădat de
călugărie, pentru copiii otrăvitorilor;
– amenda, pentru cel care reţine pe ţăranul altuia, fură plug, mută hotar pe
ascuns, boier ucigaş (uneori), bogatul care seduce o fecioară;
– confiscarea averii însoţeşte pedeapsa pentru suduitori şi uneltitori ai domniei;
– despăgubirea valorii prădate;
– pierderea zestrei, pentru soţia adulteră;
– azilul în biserică, pentru toate faptele, mai puţin răpitul de femei, adulter,
crimă;
– dezmoştenirea copiilor, pentru cei care se împreunează cu animalele;
– tăierea limbii, pentru cei care jură strâmb;
– moartea prin sabie, pentru robul care are raporturi cu stăpâna lui, incest,
otrăviri, vrăjitorie, dezertare la duşman, răzvrătirea poporului contra domnului;
– tăierea organului sexual, pentru raporturi sexuale cu animalele;
– raderea părului, pentru hoţii din biserică;
– tragerea în ţeapă, practicată (…) până în vremea lui Caragea, pe la începutul secolului XIX;
– legarea la stâlp, practicată tot până la Regulamentul organic, ca şi înecarea
şi jugul;
– compoziţia (înţelegerea între părţi), practicată doar pentru infracţiunile private, care nu periclitau comunitatea sau autoritatea domnească. Ea s-a aplicat până în secolul XIX la fiecare judecată, însoţită de amenzi. (…)
Pravilele au consfinţit intrarea Ţărilor Româneşti în cel mai represiv sistem juridic avut vreodată, numai în timpul domniei lui Vasile Lupu fiind executaţi 40 000 condamnaţi, la care se adaugă alte mii de persoane trimise să lupte în diverse bătălii şi alte mii executate fără judecată. Cronicile vorbesc de scoaterea ochilor, otrăvire, tăierea capului, spânzurarea câte doi de păr, punerea la plug, arderea în foc, purtarea de cozile cailor, ocna, surghiunul, orbirea, tăierea vreunui membru al trupului, însemnarea nasului, pecetluirea la mână, bătaia cu toiage, închiderea în gros, confiscarea averii şi altele. Timp de mai bine de un secol şi jumătate de la apariţia pravilelor, închisorile au îndeplinit mai ales funcţia de executare a supliciilor”(Autor: Stefan Bruno (2006). Istoria si reforma inchisorilor romanesti. Sursa: Revista Română de Sociologie, 17(5-6), 485-512. https://nbn-resolving.org/urn:nbn:de:0168-ssoar-53848-2).
În vreme ce Renașterea străbătuse deja Vestul Europei, Țările Române se aflau, încă, în bezna feudalismului! Abia după încă un secol, odată cu instaurarea domniilor fanariote, începeau să se ivească , după cum vom vedea într-un viitor articol, primii muguri ai sistemului execuțional-penal românesc!
S-auzim de bine!
penitenciarepesurse.com 