Generic vorbind, călăul era persoana însărcinată cu executarea condamnaților la moarte!
În funcție de metoda prin care se punea în executare pedeapsa cu moartea, denumirea călăului pe meleagurile românești diferă.
Astfel, cel care era însărcinat să ducă la îndeplinire pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare se chema gâde, iar cel care o îndeplinea prin tăierea capului gelat!
După apariția Regulamentelor Organice, atât în Moldova, cât și în Muntenia, în închisorile vremii au apărut posturi de călăi, anume încadrate.
Salariul călăului se ridica la 500 lei pe lună în anul 1838, după cum se consemnează într-o scrisoare adresată căpitanului Ștefan Stoica(n.a. cel care a tradus în limba română ,,Ziua de pe urmă a unui osândit” a lui V. Hugo), de către Ion Heliade-Rădulescu. Acesta din urmă menționa în scrisoare că în Muntenia anului 1838, postul este vacant de 3 ani și sunt slabe șanse să poată fi încadrat!
Călăul avea și ”interdicții”! Una dintre cele mai importante era aceea că nu putea intra în biserici!
În Muntenia, ultimul călău cunoscut a fost un albanez, al cărui nume s-a pierdut în negura timpului și care, ”încadrat pe post” în 1835, a fost dat afară din slujbă după numai câteva luni din lipsă de ”trebuință”!
În Moldova, însă, ultimul călău aflat în post a fost Gavrilă Buzatu (n.a. Moș Gavrilă în presa timpului) care își îndeplinea, pe la 1863 la ”temnița” din Iași, cruda îndeletnicire, fiind unul dintre cei mai longevivi în funcție!
S-auzim de bine și, de ce nu, de puțină istorie penitenciară!
penitenciarepesurse.com 